Obiceiuri şi folclor

                                               PATRIMONIUL  ETNOGRAFIC
Turismul exploatează ineditul şi originalul lucrurilor şi manifestărilor. Aici se află o mare şansă, deocamdată nevalorificată a ofertei turistice naţionale, respectiv de a pune la dispoziţia vizitatorilor un produs turistic unic, cu totul aparte.
În Ţara Oaşului, turistul va face cunoştinţă cu satul arhaic, vestigiu al aşezărilor dacilor liberi, animat de tradiţii ancestrale, de ritmul muzicii şi al cântecului, de policromia costumelor şi ele unice.
Deşi are o extensiune limitată, această “ţară” etalează o serie de trăsături inconfundabile în toate segmentele preocupărilor ţăranului de azi şi dintotdeauna moştenite şi transmise generaţiilor următoare cu sfinţenie, ca o garanţie a statorniciei.

Principalele caracteristici ale arhitecturii
Ca toate satele Maramureşului tradiţional, şi satul Onceşti se poate pune sub semnul “civilizaţiei lemnului”.Toate construcţiile gospodăreşti începând de la poarta de intrare, diversele sisteme de împrejmuire, anexele gospodăreşti şi casa, construcţiile care adăpostesc industriile ţărăneşti, edificiile de cult - biserica, troiţele de hotar, semnele de mormânt - construcţiile social culturale şi administrative până la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost în exclusivitate din lemn. Sistemul constructiv şi arhitectura casei în general, este asemănător cu cel al anexelor gospodăreşti.
Arhitectura interiorului tradiţional este în armonie cu arhitectura casei în general. Sobrietatea construcţiilor din lemn se integrează armonios cu piesele de interior - mobilier - caracterizat prin linii simple şi sobre, uneori încrestate cu motive geometrice: colţarele, blidarele, linguralele, cuierele, lăzile de zestre, laviţele monumentale, masa aşezată pe linia uşii în colţul de răsărit, patul şi vatra împreună cu frizele decorative formate prin alternarea blidelor şi icoanelor împodobite cu ştergare şi dispuse de-a lungul pereţilor, “ruda” cu toate piesele componente etc. Sunt doar câteva elemente semnificative în acest sens.
Localitatea Onceşti deţinea o veche biserică de lemn, datată în sec. al XVI-lea. Această biserică a fost transferată la Onceşti din satul Criciova de pe Valea Talaborului (Maramureşul din dreapta Tisei), fiind donată de cricioveni credincioşilor din Onceşti. Biserica a fost repictată în anul 1802. În biserică s-au păstrat icoanele "Sfântul Nicolae" şi "Apostolul Petru", pictate în anul 1639. Uşile împărăteşti sunt pictate, iar intr-un medalion o inscripţie consemnează anul 1621. Astăzi, această biserică se află în Muzeul în aer liber de la Sighetul Marmaţiei. Ca urmare a lucrărilor de restaurare la care a fost supus monumentul în muzeu, deoarece aceasta se afla intr-un stadiu înaintat de degradare, a fost salvat de la pieire.

Textilele de interior
Într-o casă tradiţională în care, începând cu pereţii construcţiei, mobilierul şi până la obiectele de uz casnic toate sunt din lemn, ţesăturile prin varietate, ornamentică şi cromatică vin parcă să încălzească şi să umanizeze odaia respectivă. 
Când ne raportăm la textilele de interior trebuie să remarcăm că deşi materiile prime sunt aceleaşi în zonă, dar şi în celelalte zone ale ţării - există totuşi diferenţe în ceea ce priveşte cromatica, modul de expunere pe perete, pe pat şi pe rudă fapt ce dă identitate culturală  locală. 
Ţesăturile de interior (lepedeie, şterguri, făţoi) s-au confecţionat la începuturi numai din cânepă, iar mai târziu din in, cânepă şi bumbac în combinaţie, sau in cu bumbac, sau numai bumbac. 
Arta ţesutului şi cusutului a fost şi a rămas în continuare unul din domeniile cele mai răspândite ale culturii populare. Este o îndeletnicire specific feminină, pentru practicarea căreia femeile se foloseau de diverse unelte şi ustensile lucrate în cadrul gospodăriei în confecţionarea cărora se punea accent în special pe funcţional. Ne referim la războiul de ţesut cu anexele sale, la vârtelniţe, urzoi, răşchitoare, fuse etc. necesare confecţionării produselor textile sau pieselor de port. 
Motivele decorative cu care sunt ornamentate ţesăturile au evoluat de la simple dungi şi elemente geometrice ajungând în perioadele mai apropiate la elemente fitomorfe, florale (ruja-buja, mălin etc.), la început stilizate şi apoi chiar naturaliste, avimorfe (păuni).
Ţesăturile cu caracter decorativ ştergările de rudă, de icoane şi blide, făţoile de masă sau cele care se pun pe rudă sunt bogat ornamentate de obicei la capete, dar şi pe mijloc cu “ciur”. La ţesăturile vechi cromatica era mult mai simplă şi mai sobră decât la cele mai noi, preponderent roşu şi negru.

                                              TRADIŢII ETNOGRAFICE
Ţara Oaşului reprezintă o străveche vatră de cultură şi civilizaţie românească în care s-au plămădit, de-a lungul veacurilor, valoroase creaţii materiale şi spirituale. 
Manifestările sociale reprezintă acţiuni la care participă întreaga obşte a satului sau majoritatea membrilor săi. Valorile trecutului sunt preluate şi dezvoltate armonios prin ample manifestări folclorice. Ele sunt legate fie de anumite date calendaristice, de muncile agricole şi de creşterea animalelor, fie de momentele mai importante din viaţa omului.

Obiceiurile calendaristice de peste an
Obiceiurile de iarnă din perioada duodicesimei(a celor 12 zile) cuprind şi sărbătorile creştine care încep cu sărbătoarea Crăciunului şi se încheie cu Boboteaza şi Sf. Ioan. Peste tot la români aceste sărbători sunt aşteptate cu multă bucurie de întreaga comunitate, ele fiind marcate de sfârşitul şi începutul de an. Sărbătorile sunt mult aşteptate pentru frumuseţea obiceiurilor practicate cu această ocazie, dar şi pentru belşugul de mâncare care urmează  după postul Crăciunului precum şi eliberarea de alte interdicţii din această perioadă. 
Tot ce se face în această perioadă se pune sub semnul speranţei, a binelui. Este perioada colindelor,a căror pregătire începe cu mult înainte de Crăciun, mai ales pentru copii. Colindatul este un obicei care se practică în grup, pe categorii de vârstă. Colindele au o tematică variată. Colindele care au rămas în memoria locuitorilor onceştenilor au în general o tematică religioasă  şi se aseamănă cu cele din celelalte sate ale Maramureşului. Majoritatea colindelor copiii le-au învăţat de la bătrâni. Sunt şi colinde pe care le învaţă de la biserică sau colinde aduse de cineva din alte părţi ale ţării.
Copiii, care sunt cei mai nerăbdători în aşteptarea sărbătorii de Crăciunpornesc la colindat pe înserat cu trăistuţele (trăistoace) în care-şi puneau răsplata în urma colindatului: mere, alune, nuci, iar azi aproape în exclusivitate bani şi bomboane. Toţi copiii merg la colindat, indiferent de situaţia lor materială. În noaptea de Crăciun, în întregul sat, în toate casele se ţine lumina aprinsă (mai demult lampa) ca semn că se aşteaptă colindători. 
Feciorii şi fetele începeau colindatul mai târziu, pe la orele nouă-zece şi colindau pe la neamuri şi prieteni. Colindatul se făcea afară la fereastră, apoi continuau să colinde înăuntru cu cei ai casei. În casă sunt trataţi cu băutură, prăjituri, cozonac, fructe şi alte bunătăţi. 
Satul vuieşte de colindători şi totul se desfăşoară într-o atmosferă feerică, Crăciunul este sărbătoarea care generează una din cele mai frumoase manifestări spirituale. La această sărbătoare participă toate generaţiile, de la copiii care abia pot umbla, la bătrâni. Toţi sunt cuprinşi de o mare bucurie.
Redăm în continuare o colindă despre care se spune că s-ar „cânta” numai în satul Onceşti: „Dumnezeu de la început / Toată lumea a făcut / A făcut Domnul Hristos / Pe Adam foarte frumos / Pe Eva l-o izdrănit / Laolaltă i-o-ntâlnit / Numai rolul cât le-o dat / De băut şi de mâncat / Din toţi pomii să mănânce / Numai din cel înflorit / Nu mănânce că-i oprit / Şi şarpele veninos / O dărâmat o creangă jos / Şi-o picat un măr frumos / Eva în mână l-o luat / Numa o dată şi-o muşcat / Şi lui Adam i l-o dat / Na Adame măr şi ţie / Că aiasta-i poamă dulcie / Dumnezeu aşa o strigat / Vezi Adame ce-ai lucrat / Porunca mi-ai încălcat / Pentru asta-i merge în iad / Şi-i lucra ca şi-un bărbat / Şi tu Evă jos îi mere / Şi-i lucra ca şi-o muiere / Şi-i naşte prunci cu durere”.
Satele Maramureşului, în minunatul decor de iarnă, răsună de seara până dimineaţa de colinde şi de voie bună; colindele se mai aud până la Sântion şi Bobotează (6 ianuarie), când se termină ciclul sărbătorilor de Anul Nou.
Zona etnografică Maramureş a păstrat şi a transmis până în zilele noastre şi alte obiceiuri caracteristice perioadei de trecere în noul an. Astfel, sunt încă vii în Maramureş unele elemente de teatru popular, printre care, desigur, un loc aparte îi revine „Viflaimului”,pe care-l joacă cetele de feciori în primele zile de Crăciun, la Anul Nou şi uneori la Bobotează. 
Anul Nouîn Maramureş nu a fost o sărbătoare mare, nici religioasă, în calendarul creştin este ziua de Sf. Vasile cel Mare, nici profană, în zonă nu se sărbătorea Anul Nou cu fastul de astăzi. Momentul de trecere în noul an avea un pronunţat caracter magic, de teamă, dar şi de speranţă. În noaptea de Anul Nou fetele efectuau diverse practici magice pentru a-şi găsi “ursitul”.
De circa 20-30 de ani se colindă şi de Anul Nou, în general aceleaşi colinde religioase, mai ales la cei care poartă numele de Vasile, doar că refrenul “Seara de Crăciun” este înlocuit cu “An Nou fericit”, “La mulţi ani cu bine”, “La mulţi ani Vasile”. Bucuria acestei sărbători se manifestă şi prin umblatul cu “pluguşorul”. Cu pluguşorul umblă de asemenea numai copiii. Obiceiul în Maramureş se pare că este mai nou (ca şi capra), şi a pătruns pe cale şcolară şi prin contaminarea cu zonele vecine. 
Foarte interesant, spectaculos şi plin de semnificaţii este şi obiceiul ca în noaptea de Anul Nou, pentru feciorii şi fetele nemăritate să se confecţioneze o mascoidă care poartă denumiri diferite de la sat la sat (moş-babă, domn-doamnă, metehău-metehoaie, ciufuri etc.). În speţă, în această noapte se produce un act de provocare a fetelor nemăritate şi a feciorilor tomnatici. Acest act se realizează prin mascoidele amintite (pentru fete un „moş”, iar pentru feciori o „babă”). Mascoida este de dimensiunile unui copil de 10-12 ani, pe un schelet de lemn, costumată în haine uzate - în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat (pentru „babă” se folosesc şi piese din inventarul vestimentar orăşenesc). În confecţionarea mascoidei se folosesc câlţi, morcovi, sfeclă roşie, ceapă, păr de cal, piele şi bucăţi de blană de oaie etc.
În noaptea Anului Nou sau de Bobotează, în dreptul casei unde locuieşte cel vizat se caută un loc greu accesibil, un copac înalt, stâlp etc. şi se agaţă mascoida în aşa fel încât să nu poată fi luată în eventualitatea că ar fi descoperită. Adevăratul spectacol se petrece a doua zi, când populaţia iese pe stradă, se dă jos mascoida, se citeşte textul, se face mult haz. Uneori este imposibil să fie luată şi rămâne ca un „blazon” al casei multă vreme.
Viaţa în cadrul comunităţii înseamnă relaţiile dintre oameni, creaţiile lor, spaţiul în care trăiesc dar şi spaţiul în care gravitează. În cadrul sărbătorilor duodicesimei, Boboteaza şi Sântionul încheie într-un fel acest ciclu. 
La 6 ianuarieîn fiecare an calendarul creştin ortodox şi greco-catolic român marchează sărbătoarea Botezului Domnului sau Boboteaza. Este prima mare sărbătoare creştină după Anul Nou. În această zi preotul satului, după liturghie vizitează casele creştinilor şi le sfinţeşte cu apă sfinţită. Preotul, însoţit de diac, care poartă găleata cu apă sfinţită şi pămătuful de busuioc, mai mulţi oameni săraci care purtau desagii cu mălaiul şi grâul pe care le aduna preotul cu această ocazie ca “plată a anului”. 

Obiceiurile de  primăvară şi vară
O altă mare categorie de obiceiuri sunt cele legate de anotimpurile anului, deci şi cele care însoţesc principalele munci agricole şi care implică calendarul agricol; dar şi obiceiurile peste care s-au suprapus de-a lungul veacurilor marile sărbători creştine - calendarul creştin. 
24 februarie,în calendarul creştin ortodox şi greco-catolic, este “ziua aflării întâia şi a doua oară a capului Sf. Ioan Botezătorul”. În această zi şi cuhenii ştiu că păsările îşi caută perechea, şi că este şi un semn al începutului primăverii. 
6 martie- este ziua celor “40 de sfinţi”. Se crede în sat că acum e bine să se pună răsaduri în grădină, pentru că este o zi potrivită; tot ce se răsădeşte în această zi va rodi.
Lăsatul secului.Ca peste tot în Maramureş, şi în Onceşti în ultima sâmbătă înainte de intrarea în Postul mare - Postul Paştelui, la lăsatul “secului” se organiza de către feciori jocul la o casă stabilită dinainte.
În cadrul sărbătorilor de primăvară intră şi Buna Vestire(Blagoveşteniile) -25 martie. Este prima mare sărbătoare de primăvară. În această zi fiind sărbătoare religioasă nu se lucrează, iar sătenii în număr mare merg la biserică. Prin tradiţia bisericii creştine în această zi din Postul mare este dezlegare la peşte, adică la masă se poate consuma carne de peşte:
“În ziua de Blagoveşte / Tot românul mănâncă peşte”.
În această zi se curăţă grădinile şi se fac focuri din resturi vegetale în grădini şi tot acuma femeile înconjoară grădina şi casa cu un lanţ înroşit în foc, cu o secure având şi o bucată de cauciuc aprins (sfârlă), în mână cu o făclie, torţă. Se „tămâia” livada. 
În categoria obiceiurilor de primăvară intră şi cele care marchează calendarul şi muncile din cadrul sistemului agro-pastoral. Cele două ocupaţii de bază: agricultura şi creşterea animalelor au generat o serie de obiceiuri şi practici, o bună parte fiind vii şi valabile şi astăzi. Prima ieşire la arat şi actul însămânţării pământului, pentru a obţine roade bogate, au fost întotdeauna însoţite de practici magice şi credinţe socotite benefice. 
O mare sărbătoare este şi ziua de Sângeorz– Sf. Gheorghe (23 aprilie) când feciorii şi fetele se udau între ei cu găleţile cu apă. În ziua de Sângeorz oile se scot la hotar, unde vor păşuna până la “Ruptul sterpelor”, când începe de fapt sezonul pastoral. “Ruptul sterpelor” înseamnă separarea oilor cu lapte, adică a celor care au fătat, de cele “sterpe” care nu au fătat şi nu au lapte. 
Duminica Floriiloreste o mare sărbătoare creştină, care premerge sărbătoarea învierii Domnului, Sf. Paşti. Este duminica dinaintea Paştilor. Sărbătoare de primăvară, Duminica Floriilor este şi o zi specială care implică credinţe şi practici ce vizează binele familiei. Tot în această zi se aduc la biserică pentru a fi sfinţite ramuri de loză - multe “mâţişoare”, care se aduc acasă şi se păstrează “la grindă”.
Paştele,cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii dar şi a primăverii este sărbătoarea Paştelui Învierea Domnului. Pregătirile pentru aceasta încep odată cu Lăsatul Secului. În perioada Postului Mare sunt interzise jocurile, nunţile, distracţiile. În Săptămâna Mare se face curăţenie generală în casă şi gospodărie. În Vinerea Mare se vopsesc ouăle roşii ca simbol al sângelui vărsat de rănile Domnului Hristos. 
Încă mai există şi astăzi o serie de credinţe şi practici care sunt specifice acestei sărbători şi care în mentalitatea tradiţională trebuiesc respectate spre binele familiei şi gospodăriei. Femeile şi fetele în ziua de Paşte nu e bine să meargă în vizită la alte case, şi nici să intre primele în casă că “aduc sărăcie” şi îţi merge rău tot anul pentru că „sunt becisnice”. Este bine ca primul care intră în casă să fie bărbat pentru “a aduce noroc”. Toţi ai casei mănâncă bucate sfinţite şi dau şi animalelor. Cei care erau la oi în câmp nu mâncau până nu li se aducea mâncare sfinţită. În ziua de Paşte nu e bine să dormi pentru că-ţi “plouă pologul” (fânul la uscat).
În luna mai este sărbătoarea Ispasului,când se “înstruţă” porţile şi “şătrile” cu frunze de tei şi când se pomenesc numai cei morţi în războaie. 
Sărbătorile de primăvară se încheie cu Rusaliile,mare sărbătoare religioasă când se scot icoanele în ţarină pentru a le sfinţi, iar acasă se stropesc cu apă sfinţită animalele şi grădinile. 
Sf. Andrei(30 noiembrie) nu era o sărbătoare creştină mare. În ultimii ani apare în Calendarul creştin ortodox. Fetele toată ziua ajunau, iar seara mâncau o bucată de plăcintă frământată cu “slatină” ca noaptea să vină ursitul, să le dea apă. Visau că vine bărbatul şi le dă apă. Numai dacă te măriţi în anul respectiv visezi. Noaptea de Sf. Andrei, în Maramureş a fost întotdeauna în mentalitatea tradiţională propice pentru descântece, vrăji şi alte “bozgoane”, care în general erau practicate de fete pentru a-şi provoca destinul.

Obiceiurile familiale
Alături de obiceiurile calendaristice, în zona etnografică Maramureş s-au păstrat şi în bună parte se mai practică şi astăzi o serie întreagă de obiceiuri în legătură cu principalele momente din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea.
        Obiceiurile la naştere
Obiceiurile care marchează principalele momente din viaţa omului încep prin ciclul celor legate de naştere.Soarta copilului intră în atenţia mamei în primul rând, dar şi a celor din jurul ei, încă din perioada gravidităţii, fapt pentru care mama va fi supusă în tot acest interval anumitor interdicţii şi practici, unele de natură magică, altele cu caracter sanitar.
În toate comunităţile tradiţionale maramureşene, ca în general la români, şase săptămâni după naştere mama era considerată „impură”. Această impuritate se transmitea în mod normal şi copilului, care era supus unui anumit număr de interdicţii.
Pentru realizarea purificării şi integrării, copilul trebuia mai întâi despărţit de mamă şi de aceea în primele zile atât mama cât şi copilul vor fi încredinţaţi unei persoane (moaşa) care va oficia şi riturile de separare. Secţionarea cordonului ombilical, prima baie rituală, primul înfăşat, chiar şi ritul de dare a numelui (când copilul este periclitat), adică riturile de agregare la societatea familială. În toate comunităţile tradiţionale maramureşene, ca de altfel şi în satul Onceşti, naşterea avea loc în prezenţa moaşei (când moaşa lipsea, era înlocuită de bunică sau de altă persoană de gen feminin care a mai avut copii). Moaşa se bucură de mare prestigiu şi respect din partea întregului sat. Imediat după naştere, moaşa efectua „tăierea buricului”, operaţiune foarte importantă sub aspect medical, dar şi în privinţa desprinderii fătului de vechea stare. 
De o importanţă deosebită în viaţa noului născut erau considerate băile rituale („scalda coconului”) şi în special prima baie. În Maramureş, prima baie era făcută de moaşă. Apa se aducea din râu ori din fântână, „înainte de asfinţitul soarelui”. 
Până la împlinirea vârstei de un an, copilul era îngrijit în mod deosebit; în mentalitatea tradiţională, această perioadă era considerată hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului. De fiecare dată, când o femeie intra în camera unde dormea copilul, trebuia să-i lase la plecare „somnul şi ţâţa”. Când copilul plângea mult, crezându-se că este deocheat, „se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea, se număra îndărăt şi se făcea cruce peste ulcică. Din apa descântată se luau trei picături cu degetul mic şi i se dădeau în gură”. Apa descântată se arunca la ţâţâna uşii şi peste casă.
Tot legat de sănătatea copilului, în zonă s-a practicat ritul de „vindere a copilului”. Astfel, dacă copilul era bolnav, mama îl „vindea” pe fereastră unei femei cu copii mulţi şi sănătoşi. Cu această ocazie se schimba şi numele copilului. Datul numelui era un moment important. Numele copilului îl alegea mama şi era de regulă numele bunicului după tată. Copilul era dus la botez de către moaşă şi naşă (care de regulă era naşa de căsătorie a părinţilor). 
În cadrul obiceiurilor legate de naştere, moaşei îi revin şi astăzi sarcini deosebite şi de aceea rolul său este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de ceremonialuri şi rituri ce preced şi urmează acest moment. Una dintre aceste obligaţii era şi este ca o dată pe an, într-o zi anume, moaşa să fie sărbătorită în aşa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor”. 
În Maramureş, femeia moşită este privită de către moaşă ca nepoată, iar copiii ei sunt consideraţi nepoţi. La „Adunarea nepoatelor”, acestea îi aduc moaşei daruri: fuior, lână, pânză, năframă, bucate, ţuică. 
        Obiceiurile de nuntă
Al doilea moment important din viaţa omului este căsătoria. Bogăţia şi varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se explică prin importanţa deosebită pe care o acordă poporul acestui moment. Mihai Pop constată că „astăzi, în formele populare tradiţionale, căsătoria se realizează prin manifestări complexe în care se îmbină elemente cu caracter economic, juridic, ritual şi folcloric, pentru a forma un mare spectacol popular, o importantă manifestare artistică populară”. Întemeierea unei familii noi este firesc să se bucure de atenţia întregii colectivităţi tradiţionale rurale, deoarece toţi membrii colectivităţii participă la ea în mod direct sau indirect, pasiv sau activ. 
„Spectacolul” nunţii, aşa cum îl constată astăzi, a suferit de-a lungul veacurilor modificări: îmbogăţirea cu noi şi noi elemente, schimbarea sensului diverselor secvenţe de ritual produse prin fenomenul mutaţiilor, circulaţia unor elemente de ritual între Maramureş şi zonele limitrofe.
Nunta în Maramureş are în general o structură unitară. Principalele momente ale ceremonialului nunţiierau şi mai sunt şi azi peţitul, „credinţa” (logodna), cununia şi nunta propriu-zisă.
Actanţii principali ai nunţii sunt mirele şi mireasa, socrii mari şi socrii mici, nănaşul şi nănaşa. Actanţii secundari, dar cu funcţii precise în cadrul ceremonialului, sunt chemătorii la nuntă, stegarul, druştele, socăciţa, „omul pă cămară”, ceteraşii, ceata de feciori, ceata de fete şi nuntaşii. Peţitulse făcea de către o persoană de încredere, de obicei tatăl mirelui. 
Chemarea la nuntă se făcea cu mai multe zile înaintea datei fixate. Chemătorul era de obicei un om mai sărac (astăzi este un membru al familiei). Acesta umbla din poartă în poartă şi-i invita pe săteni la nuntă.
„Cămăraşul”era ales dintre bărbaţii cei mai vrednici, cunoscut ca om cinstit, corect, lipsit de vicii.
„Stegarul”era şi el unul dintre actanţii cu atribuţii complexe; de obicei, el era un fecior, văr cu mirele. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se confecţionează steagul (năframe, batiste, cipci colorate, un clopoţel), să aducă şi să pregătească „bota de steag”, să însoţească permanent mirele, să aşeze nuntaşii la masă. Steagul era confecţionat de către o femeie din sat, în prezenţa stegarului şi a grupului de feciori şi fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi şi o noapte şi era un prilej de sărbătoare şi petrecere. Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struţul în clop” şi steagul. 
Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau şi „feciorii la nuntă”,20-25 de prieteni ai mirelui, care-l însoţeau pe drum, horind cu ceteraşii după ei. Atribuţia lor principală era să însoţească mirele peste tot, să participe la cusutul steagului, să întreţină atmosfera de veselie în timpul mesei. Aceleaşi atribuţii le aveau pe lângă mireasă „druştele”şi grupul de fete. 
Îmbrăcarea mireseişi pregătirea ei pentru nuntă se făcea cu o asistenţă numeroasă. Sarcina gătelii era încredinţată unei femei de încredere, „din neam”. Mireasa stătea pe o cergă împăturită („ca să sie gazdă”). O atenţie deosebită se acordă şi astăzi gătelii capului. 
Costumul tradiţional de nuntă se compunea dintr-o cămaşă scurtă, albă, poale albe peste care se aşeza un „şurţ” tot alb. Peste cămaşă, mireasa purta un pieptar din pănură, iar deasupra guba din lână albă. În picioare purta cizme. Guba, care este şi astăzi o piesă componentă a portului maramureşean, era obligatorie în cadrul ceremonialului de nuntă ca simbol al bunăstării viitoare a tinerei familii.
Îmbrăcămintea mireluiera mai simplă, piesele componente fiind cele ale portului tradiţional: cămaşa albă de cânepă cusută „în găurele”, cu „chetori” şi cu „ciucalăi”, pieptar de pănură, gatii vara şi cioareci albi de lână iarna, cizme cu pinteni sau cu ţinte. Mirele îşi încingea mijlocul cu o curea lată cu patru - şase catarame,  în care purta cuţitul, amnarul, iasca, punga cu bani, punga cu tutun, pipa etc. Mânecările şi trăistuţa aleasă în războiul de ţesut, cu baieră lată peste umeri, completau armonios costumul tradiţional al mirelui din Maramureş. Însemnele de mire sunt „struţul” la pălărie sau la „cujmă” şi guba albă, miţoasă.
În duminica fixată pentru cununie, mirele şi mireasa mergeau de dimineaţă la biserică (prima lor ieşire împreună la biserică). Odată terminat serviciul religios, se despărţeau. Mireasa împreună cu druşca mergeau acasă pentru a se „găta”, iar mirele împreună cu câţiva feciori (prietenii cei mai apropiaţi) şi cu ceteraşii, în iureşul chiotelor şi strigăturilor, mergeau la stegar. La acest semnal, comunitatea sătească ştia că începe nunta propriu-zisă.
Stegarul cu steagul înfăşurat, împreună cu mirele şi feciorii, porneau spre casa mirelui. Un om de încredere din partea mirelui era trimis după „diacul” satului, pe care-l aducea acasă la mire, unde erau strânşi nuntaşii. Apoi avea loc „iertăciunea”. 
După momentul „iertăciunii”, nuntaşii plecau la cununie. Mirele cu toţi invitaţii plecau la biserică, iar diacul se ducea la casa miresei, unde se repeta ceremonialul „iertăciunii”. Mersul la cununie avea loc după o rânduială bine stabilită, care trebuia respectată întocmai. Înaintea miresei mergeau mama şi surorile sale, care presăreau sare şi grâu pe jos, „ca să nu se lege ceva farmece”. Alaiul miresei avea ca avangardă un grup de feciori care mergeau „horind”. În faţa alaiului la anumite nunţi se află călăreţii care însoţesc mirii până aproape de  biserică. În spatele lor venea mireasa, între doi feciori, iar alături druşca. Restul alaiului mergea în spatele miresei. Nuntaşii mirelui, ajunşi deja la biserică, aşteptau în drum. Feciorii şi tinerii căsătoriţi jucau „Bărbătescul”, apoi luau la dans fete şi neveste, pornind „Învârtita”. 
După cununie se ieşea afară într-o anumită ordine. Primul trebuia să iasă mirele; dar mireasa, în credinţa că acela care va trece primul peste prag va conduce gospodăria, încerca să-i treacă înainte. Obiceiul nunţii în Onceşti a conservat în general structura tradiţională.
Din faţa bisericii se formează alaiul reunit (nuntaşii mirelui şi ai miresei). În faţă se rânduiesc fetele, apoi nănaşii, mirii şi în continuare ceilalţi nuntaşi. Pe parcursul drumului înspre casa mirelui, ceteraşii cântă, nuntaşii beau din sticle, închină cu trecătorii pe care-i întâlnesc în cale, strigă strigături specifice. În pragul casei mirelui aşteaptă soacra mare, cu doi colaci mari şi cu două sticle de ţuică; un alt colac este pregătit pentru a fi rupt de miri (cel care va rupe bucata mai mare va fi mai tare în casă).
Alături de soacra mare aşteaptă „socăciţa”cu un blid de grâu, peste care este aşezat un colac înfăşurat într-o cunună de flori. Prin gaura din mijlocul colacului, socăciţa ia grâu din blid şi îl aruncă peste miri şi nuntaşi, strigând de trei ori „Noroc!”.
Soacra mare dă colacul mirilor să-l rupă, după care acesta este împărţit nuntaşilor. Ceilalţi doi colaci şi sticlele cu ţuică le dă miresei, apoi şterge mirii pe obraz şi îi sărută. Aceasta fiind prima intrare constituie rituri de agregare a miresei în noua casă, deci în noua familie. Ştersul pe obraz poate fi interpretat ca un rit de purificare.
Mirii se aşează „după masă” - locul de cinste. Stegarul aşează steagul în spatele mirilor. Lângă mire stă nănaşul, iar lângă mireasă se află druşca şi nănaşa. Locul stegarului este  în faţa mirilor. Primii sunt poftiţi să se aşeze la masă tinerii, în special fetele, care vor ocupa locurile cele mai de cinste, şi abia pe urmă ceilalţi, bărbaţi şi femei. Părinţii mirelui, fraţii şi surorile acestuia nu stau la masă; mai târziu sunt chemaţi să închine cu mirii.
Interesante şi pline de semnificaţie sunt aşa-zisele strigături „în ponce” (adică în contra) din timpul mesei. În general, nota ironică şi umorul sunt caracteristicile acestor strigături. Când masa este pe sfârşite, „socăciţa” aduce găina. Împodobită cu cununi de flori, cu panglici colorate, cu o ţigară în gură, găina este aşezată pe o farfurie lată sau pe o tavă. În final se face răscumpărarea găinii şi nănaşa o împarte după o anumită rânduială: capul şi gâtul sunt date ceteraşilor, părţile mai bune mirilor şi restul celorlalţi meseni.
După acest moment se scot mesele afară şi se face loc pentru jocul miresei, un joc de doi, numit „Învârtita miresei”. Conform tradiţiei, stegarul joacă primul cu mireasa, plătind pentru această cinste. Mirele joacă ultimul cu mireasa şi trebuie să o răscumpere cu preţul cel mai mare. Jocul miresei are un caracter simbolic, de răscumpărare a acesteia. Imediat după jocul miresei, nănaşii pleacă acasă, revenind a doua zi, pe la orele zece, când  se serveşte o nouă masă. După masă se „dezgaţă” mireasa. Nănaşa îi descoase cununa şi îi pune o năframă pe cap. Mireasa, cu un gest rapid, apucă clopul mirelui şi şi-l pune pe cap. Simbolic, ea refuză năframa ca însemn al nevestelor; abia a treia oară o acceptă.
După acest moment, nuntaşii pleacă la casele lor, iar cuscrii, fraţii, vecinii sunt invitaţi la un nou ospăţ. La terminarea nunţii, stegarul dă steagul druştii să-l desfacă. 
Intrarea tinerei în categoria femeilor era însoţită de unele credinţe şi practici. Astfel, în prima zi de lucru după nuntă, ea trebuia să taie un lemn dintr-o dată cu securea (în credinţa că va naşte uşor) şi să toarcă un caier de lână (ca să fie „gazdă”, adică să aibă belşug în casă).
Obiceiurile de înmormântareau păstrat credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului obiceiurile de înmormântare s-au dovedit cele mai conservatoare. Întâlnim şi aici cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere: despărţirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Pentru uşurarea morţii şi împăcarea cu sine, muribundul îşi cerea iertare de la cei din familie, de la vecini şi prieteni. Ultimele dorinţe ale celui mort trebuiau îndeplinite, atât din respect pentru acesta, cât şi din teama de urmăririle nefaste. Moartea era anunţată întregii comunităţi în mai multe moduri: se trăgeau clopotele, bărbaţii din familie umblau cu capul descoperit şi nebărbieriţi, la casa mortului se punea un steag negru, femeile purtau năframă neagră şi-şi despleteau părul. Mortul era spălat, bărbierit, tuns, iar părul, sculele de bărbierit, foarfecele, prosopul, apa în care a fost spălat se aruncau într-un loc ferit (unde nu se călca). În camera în care era depus mortul se luau oglinzile şi podoabele de pe pereţi; mortul era depus pe masă sau pe laviţă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să-şi poată lua rămas bun de la el. Hainele cu care urma să fie înmormântat se pregăteau încă din timpul vieţii. Bărbaţilor, chiar în timp de vară, li se punea „cujma” (căciula) pe cap. La capul lui ardea tot timpul o lumânare din ceară.
Femeile din casă „cântă” (bocesc) dimineaţa, la prânz şi seara, timp de trei zile, cât mortul se află în casă, apoi în drum spre cimitir şi după înmormântare.
La înmormântare participă, într-un fel sau altul, întreaga comunitate. După ce se oficiază prohodul în casă, mortul este scos în curte. Un obicei existent şi astăzi este acela de a închide uşa imediat ce se iese cu sicriul („să nu se întoarcă mortul”). După terminarea prohodului, diacul cântă „verşul” - un poem în versuri în care sunt relevante principalele momente din viaţa defunctului. Apoi membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii îl conduc pe ultimul drum. Cortegiul mortuar face mai multe opriri: la ieşirea din casă şi la fiecare răscruce. După ce sicriul este lăsat în groapă, întreaga asistenţă aruncă pământ peste el. 
La masa care are loc imediat după înmormântare, la casa defunctului, participă toţi cei care l-au condus pe ultimul drum. Acesta este semnul închiderii ceremonialului. Masa începe într-o atmosferă tristă, solemnă şi se termină cu optimism.
A treia zi după înmormântare se face o altă masă la care participă doar neamurile şi vecinii. La şase săptămâni şi la un an se fac alte pomeni, de data aceasta la mormânt. Legătura cu morţii nu se întrerupe, ci se concretizează în comemorări în anumite zile ale anului şi de „Ziua morţilor”.
O menţiune specială trebuie să facem privitor la obiceiul de înmormântare a feciorilor şi fetelor. Moartea unui tânăr constituie un eveniment care afectează întreaga comunitate sătească. Tinerilor necăsătoriţi li se face „înmormântarea - nuntă” care include toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare, dar şi momentele esenţiale ale nunţii. Mirele, mireasa, druşca, stegarul sunt prezenţi simbolic în cadrul ritualului, cortegiul mortuar este însoţit de ceteraşi, iar un grup de fete cântă. Mireasa şi druşca ţin o năframă albă pe sub sicriu. Acasă, după înmormântare, se desfăşoară nunta cu tot specificul ei, implicit jocul, strigăturile, voia bună.

Povestire fantastică din satul Onceşti - Marţolea
Marţi seara nu era voie ca femeile măritate să lucreze. La femeile care torceau venea Marţolea şi le lua fusele şi le desfăcea şi le punea pe garduri. Femeilor care fierbeau cămăşi în bărbânţă le lua cămăşile şi le punea pe garduri.
Feciorii umblau seara în şezători şi care se întâlneau pe la miezul nopţii cu Marţolea le sărea în spate şi le spunea: „Nu vă fac nimic. Dar să mă duceţi la casa aceea care are cuptor în casă”. Ajunşi acolo, feciorii erau nevoiţi să o facă pe Marţolea cu unsoare de porc pe picioare pentru că ea a venit din pădure printre spini şi s-a zgâriat pe picioare. Dacă feciorii o refuzau, li se urca pe spate şi trebuiau să o ducă peste dealuri, prin păduri, pe unde voia ea până când cocoşul cânta în zori. Ea era cu picoare şi mâni lungi, cu ochi mari şi bulbucaţi şi corpul foarte păros.