Economia

Numărul celor care lucrează sezonier, temporar sau timp îndelungat în străinătate, este în continuă creştere în lipsa unei economii locale puternice. Persoane plecate din Oncesti, care au lucrat în ţările occidentale în luna mai anul 2007, pot fi repatizate pe ţări astfel:
                                        ♦ în Franţa - 34 persoane
                                        ♦ în Italia - 20 persoane
                                        ♦ în Germania - 20 persoane pentru 3 luni 
                                        ♦ în Spania - 11 persoane
                                        ♦ în Austria - 7 persoane
                                        ♦ în Anglia -3 persoane
                                        ♦ în Irlanda - 1 persoană
                                        ♦ în Belgia - 1 persoană.
Numărul persoanelor care lucrează sezonier în construcţii, în special în Bucureşti, este variabil de la un sezon la altul dar în general acesta variază între 20 şi 40 de persoane. 

Agricultura   
Agricultura constituie ocupaţia de bază a majorităţii locuitorilor comunei. Ea nu satisface pe deplin financiar familia, de aceea tot timpul practicarea agriculturii a fost completată cu alte surse de venit.
Ţăranii sunt oamenii pământului, numele de ţăran vine de la latinescul terra (pământ). Practicarea agriculturii este una din cele mai vechi meserii de pe pământ, de aceea de-a lungul secolelor s-au stabilit o serie de ritualuri legate de viaţa agrară. Practicarea agriculturii necesită multă risipă de energie, ore puţine de somn dar oferă satisfacţia unei munci tihnite şi liniştite, profunde, iar efortul fizic menţine condiţia fizică până la adânci batrâneţi. 
În fondul principal al limbii române s-au păstrat o serie de termeni de origine latină, care denumesc unelte sau tehnici folosite în agricultură: a ara, a secera, sapă, furcă, săpăligă, secure, aceşti termeni se constituie ca argument al vechimii practicării agriculturii.
Deşi suntem în central unei Europe superindustrializate şi informationalizate, aici continuă să se practice o agricultură artizanală care satisface doar strict necesităţile familiei, fiind departe de marile ferme occidentale.
Marea majoritate a lucrărilor agricole se fac folosind munca fizică a oamenilor şi animalelor. Până acum câţiva ani, în comună nu exista nici un tractor, în schimb exista un număr foarte mare de cai, onceştenii întrecându-se în a creşte exemplare cât mai frumoase şi mai puternice de cai. 
O parte din culturile tradiţionale au dispărut de-a lungul anilor precum cultivarea hriştii, cultivarea cânepii iar în ultimii ani a dispărut şi cultivarea grâului în mare parte şi datorită preţului accesibil de pe piaţă şi faptului că această cultură în zona noastră necesită multe cheltuieli privind combaterea buruienilor şi recoltarea. Odată cu aceasta şi-au încetat activitatea şi ultimele batoze, odată cu ele încetând tot pitorescul treieratului.
Cultura porumbuluise află şi ea în mare regres. Deşi producţia locală de ştiuleţi este mică, în fiecare gospodărie există un coş pentru porumb care va fi umplut în fiecare toamnă prin achiziţie. 
Dacă până acum cultura porumbului se afla pe primul loc, prin porumb cultivându-se intercalat, fasole, varză, sfeclă furajeră, dovleac, începând din acest an cultura porumbului se situează pe locul secund, primul loc fiind ocupat de cultura cartofului.Acest fapt îşi are explicaţia în preţul ridicat al cartofilor de consum. Producţia de cartof, în continuă creştere, este estimată la 1600 de tone. Dintre plantele care continuă să fie cultivate amintim: cartoful, ovăzul şi plantele furajere lucerna şi trifoiul.
Dacă până în anul 2005 cositul se făcea în exclusivitate cu coasa, acum au apărut un mare număr de motocositoare care uşurează munca ţăranului. 
În gospodăriile localnicilor se mai pot vedea vechile unelte folosite în special la treieratul grâului. Seceratul pe care actual îl întâlnim doar în literatură, se făcea mai mult în nopţile cu lună, snopii erau legaţi şi clădiţi pe pari în formă de cruce. Şirul clăilor de snopi avea un pitoresc deosebit şi puteau fi admiraţi până în urmă cu câţiva ani. Snopii uscaţi erau duşi în gospodărie şi depozitaţi de regulă în şură. Aici urmau să fie treieraţi toamna sau în timpul iernii. Vechiul instrument folosit înainte de introducerea batozelor, era imblaciul confecţionat din două bucăţi de lemn. Şura pentru treieirat avea pardoseală din scânduri de brad sau era cu pământ muruit. Snopii erau bătuţi cu imblaciul pe ambele feţe după care paiele erau adunate folosindu-se o greblă specială cu dinţi mari. Cu o mătură din nuiele fine se adunau boabele făcându-se “vraf“ în fundul şurii. Vânturatul se făcea folosindu-se un ciur mare după care boabele erau depozitate în lăzi mari de regulă în podul casei. 
Ştiuleţii de porumb se strângeau manual, se depozitau în casă sau în şură după care seara se desfăceau. Desfăcutul era o adevarată şezătoare la care participau toţi vecinii. Această întrajutorare se menţine parţial şi în zilele noastre. La desfăcut participau bărbaţi, femei, fetele şi feciorii satului, aici se spuneau poveşti şi amintiri, se glumea se cânta iar la sfârşitul muncii, gazda casei dădea o cină. Producţia de porumb realizată de pe teritoriul comunei se ridica la 185 de tone. 
Ponderea cea mai mareo deţin actual, plantele furajere,lucerna şi trifoiul. Recoltarea şi uscarea urmează aceleaşi tehnici neschimbate de sute de ani. Lucerna şi trifoiul după ce sunt cosite şi se usucă o zi la sol sunt ridicate pe clinciuri unde continuă să se usuce iar după 2-3 săptămâni se pot aduna pentru a fi făcute clăi. Uscarea pe clinciuri menţine în plante un mare procent de substanţe nutritive în comparaţie cu uscarea la sol sub acţiunea directă a razelor solare. Se estimează la 1600 de tone cantitatea de nutreţ obţinută din cultivarea plantelor furajere (lucernă şi trifoi).
Ridicarea clinciurilor este o adevărată artă, şirurile lungi de clinciuri dau un aspect pitoresc câmpurilor de la marginea şoselei dintre Onceşti şi Năneşti, părând nişte străjeri medievali ce stau de pază. Clăile de fân au o formă aerodinamică care împiedică intrarea apei de ploaie. Ridicarea unei clăi necesită multă muncă, la baza clăii se pune un suport din crengi de lemn ce izolează fânul de umezeala pământului. Câmpurile cu clăi au un aspect de pictură, în special în timpul iernii. Transportul fânului se face în general iarna şi toamna, dacă timpul permite în timpul iernii se folosesc săniile putându-se astfel, transporta o cantitate mult mai mare.

Creşterea animalelor  
Alături de cultivarea plantelor, creşterea animalelor a fost şi este una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor de la ţară. Dintre animalele mari predomină taurinele, cabalinele, porcinele şi ovinele. Creşterea taurineloreste favorizată şi de existenţa în apropiere a pieţei din Sighetu Marmaţiei, mulţi producători livrându-şi direct marfa chiar la piaţă. Numărul bovinelor este în scădere datorită preţului mic obţinut la sacrificarea sau la vinderea animalelor. Perioada de vârf a creşterii taurinelor a fost între anii 1970-1990.
O anumită constanţă se remarcă în creşterea cabalinelor,locuitorii de aici au nutrit întotdeauna o anumită mândrie de a avea cai cât mai frumoşi. Acum 5-6 ani pe Dumbravă se  forma o adevărată herghelie iar întoarcerea cailor seara era un adevărat spectacol pentru turişti. Datorită răspândirii unei boli, păşunatul în herghelie este azi mai restrâns. 
Creşterea oilor,deşi în regres, încă se menţine prin existenţa celor două stâni aflate în imediata apropiere a satului. Nu cu mult timp înainte, în localitate se organizau patru stâni aproape fiecare gospodărie având oi. În prezent cele două stâni au un număr de 350 de oi.
Sâmbra oilor se face şi acum după aceleaşi reguli păstrate cu sfinţenie şi constituie un motiv de sărbătoare pentru întreaga localitate. Sâmbra oilor este organizată de către gazda de stână şi la ea participă toţi cei ce au oi la stâna respectivă. Preotul binecuvântează stâna, are loc mulsul oilor, stabilirea clasamentului în funcţie de cantitatea de lapte, fiecare fiind notat printr-un crest făcut cu cuţitul pe un caramb de lemn. Urmează o masă câmpenească care se continuă şi în timpul nopţii la căminul cultural printr-o seară de joc. În timp ce se servesc bucatele aduse de acasă, baciul pregăteşte primul caş pe care îl împarte la toţi cei prezenţi. După muls, înainte de plecarea oilor la păscut, gazda stânii stropeşte oile cu apă cu care a spălat  galeţile, apoi se înconjoaraă târla de trei ori. Stropirea cu apă este un gest dintr-un vechi rit dedicat fertilităţii. 
După studiile anumitor specialişti s-a ajuns la concluzia ca românii au răspândit oieritul în toţi Carpaţi întalnind chiar şi în munţii Tatra termeni româneşti ce amintesc de păstorit precum: jintălău, brânză, jintiţă. Stâna cuprinde coliba ciobanilor, comarnicul unde se depozitează caşul şi urda, staulul şi strunga oilor. Chemarea oilor la muls se face cu trâmbiţa, un instrument muzical specific ciobănesc. Numărul oilor crescute de onceşteni este de 736 în anul 2007.
Creşterea cailor este o mândrie a localnicilor, în prezent în comună figurează 234 de cai dintre care armăsarii reproducători sunt renumiţi în întreaga zonă.
Albinăritula început să fie  practicat în zonă la scară mare datorită existenţei unei bogate flore melifere. În prezent sunt înregistrate 100 de familii de albine.

Meşteşugurile   
Ocupaţiile de bază ale femeilor rămân torsul şi ţesutul.Pentru ţesături se foloseşte lâna şi cânepa. Lâna se obţine prin tunderea oilor din gospodăria proprie. Cânepa se seamănă primăvara şi este de vară şi de toamnă. După ce era culeasă cânepa fir cu fir, era uscată şi dusă la topit în “topsile”. După scoaterea din “topsila, era dusă acasă, spălată şi melitată. Firele obţinute se dau prin perii, apoi fuiorul se lega în “păpuşi“ şi se făcea caier. Se putea începe torsul. Fiecare fus era depănat pe răschitor şi transformat în sculuri. Sculurile se fierbeau, se spălau, se uscau, se depănau şi se făceau gheme. Se trecea la urzit şi se punea războiul de ţesut. După ce se termina de ţesut, pânza era taiată de pe război, era “bailita”, albită la soare şi apoi se aduna val şi se folosea pentru confecţionare de îmbrăcăminte. Nu multe femei mai cunosc astăzi meşteşugul ţesutului, însă cele care cunosc sunt deosebit  de talentate.
În comună mai există încă două ateliere de făcut roţi de car din lemn,unul la Stoica şi altul la Sas. În prezent, în acestea se lucrează sporadic,  doar pentru comenzi privind amenajări ambientale.

Economic,Onceştiul a cunoscut un mare avânt sub actuala administraţie având primar  pe d-nul Negrea Mihai care a renovat şi modernizat  întregul centru civic al localităţii (căminul cultural, dispensar, şcoală). Au fost făcute accesibile cu maşina kilometrii întregi de drumuri ce duc la terenurile agricole.
De asemenea, mai există câteva ateliere de fierărie (vechi coocii) unde de asemenea se lucrează sezonier, în perioadele de potcovit ale căilor şi în perioada de arat. Coociile ne amintesc de fierăria din romanul “Moromeţii“, aici întocmai ca şi în romanul lui Preda, se făcea politică, se discutau problemele obşteşti. Totul ne aminteşte de o lume pe cale de dispariţie şi naşterea unei noi lumi.
Impresionant pentru un vizitator, este atelierul lutieristei Anti, plasat într-o casă de lemn veche unde se pot admira esenţe de lemn din toate colţurile lumii, păr de cal de la armăsari din câmpiile Mongoliei, o mare sumedenie de lacuri obţinute din diferite răşini. Din tot acest amalgam cu talent şi pricepere se obţin viori performante. Cu puţină şansa, Anti care este absolventă a unei facultăţi de fizică din Germania şi membră Green Pins, vă poate face o demonstraţie privind confecţionarea a diferitelor părţi din vioară. Aici puteţi vedea rindele de la un metru lungime până la rindele de dimensiunea unei cutii de chibrite. 
Onceştenii mai sunt renumiţi şi pentru micile ateliere de tâmplărieîn număr de aproximativ cinci, unde se lucrează cele mai diverse comenzi, în general cu membrii familiei.
Cele două “horincii”şi ele cu pitorescul lor, în prezent sunt închise până la adoptarea noilor legi europene.